Cioburi din mine Follow einer Story

Mi-am privit toate visele cum se topesc sub un jet fierbinte și dureros de neputință. M-am uitat în jur, cautam cu disperare ceva cu care să le protejez, apoi am simțit cum fiecare pietricică de sub picioarele sufletului meu dispare și mi se deschide un hău infinit. N-aveam cu ce să îl prind, s-a prăbușit în nicăieri. Am rămas doar o carapace amorțită și șocată în noua realitate în care tocmai intrasem. Ce este acest loc și de ce se simte atât de greșit?! Analizam fiecare pereche de ochi pe care o vedeam trecând pe lângă mine, fiecare râs, fiecare atitudine. Cautam ceva uman, ceva ce să-mi amintească de ce știam că este omenirea înainte de a ajunge aici, căutam un cârlig cu care să îmi pescuiesc spiritul din hăul în care căzuse, însă nimic nu se mai înfățișa la fel. Nici acolo, nici în afara acelui loc. Nuanțele vieții deveniseră atât de șterse și atât de departe de tot ce ce știam, fiecare chip devenise suspicios. Cum poate distorsiona un singur loc atât de mult toată omenirea?! Cum pot o mână de femei să împrăștie atât de mult venin încât să te schimonosească ireparabil? Cum poate un vis împlinit să aducă atât de mult rău? Cum poate să existe concepte de "Ei, lasă, ție nu ți s-a întâmplat atât de rău" si "Ești prea sensibila". Nimeni nu are dreptul să înjosească pe nimeni, indiferent de vârstă, rang sau profesie, iar faptul că se permite și se normalizează, că s-a implementat în memoria colectivă că "cei bătrâni" merită respect indiferent de comportament, că "șefu'" are mereu de dreptate iar subalternii trebuie să stea cu capul plecat și să execute orice aroganță pe care o solicită, este definiția degradării.
Șocant că în clasa intelectualilor se întâmplă asenenea lucruri, că în rândul celor educați și citiți se permit comportamente atât de deplasate. Poate ar trebui să regândim clasele sociale și să dăm importantă doar comportamentelor frumoase, potrivite într-o societate ce se vrea a fi evoluata și ematică.

În acea zi mi-am ars toate informațiile pe care le aveam despre lume, despre oameni, despre principii și valori și am început să mă reeduc. Un proces al naibii de greu, lung și indiscutabil de dureros. Nu voi putea găsi niciodată cuvinte atât de puternice încât să descriu câte lucruri s-au spart în mine în acea zi, cum dezamăgirea, frustrarea și ura au început să-i ia locul suflatului dispărut în hău. Am plâns în acea perioadă mai mult decât în toată viața mea. Mi-am promis că nu voi deveni ca ele, nu va trebui eu sa imi caut dreptatea, universul lucrează la asta. În postura mea nu vor putea fi, nu au suflet să dispară și nici vise să se dizolve, însă răul cere tot rău, deși binele nu primește mereu bine. Uneori primește insulte, țipete și umilință. Uneori primește "faci asta pentru că așa zic eu" și țipete ulterioare că am făcut greșit. Uneori primește "noi suntem o familie, poți întreba orice, indiferent de câte ori" urmat de "mă întrebi așa prostește, tu ești bătută în cap?!". Uneori primește "nu mai pui mâna pe nimic fără sa ma întrebi pe mine, eu știu mai bine" urmat de "vaaaai, nu se poate descurca singură! Nu știe sa facă nimic.". Uneori primește multe altele.... și victimizarile ulterioare. Auzisem o vorbă „Omul cu adevărat bun este doar cel are ar fi putut fi rău şi n-a fost”(Nicolae Iorga). Poate sunt un om bun. De câte ori aș fi putut să mă apar arătând cu degetul în stânga și dreapta, dar am preferat sa tac, să plec capul și să plâng acasă la singurii oameni buni din viața mea. Iar atitudinea asta a mea a fost catalogata "impertinenta" și "aroganta". Poate nu este la fel oriunde as merge, dar ceea ce am vazut si auzit aici m-a facut sa cred ca asa sunt oamenii toti. Mai acord o sansa maine...si maine... si maine... pana nu o sa mai am nimic de acordat si voi merge pur din inertie.